Egiptul este o ţară arabă din nordul Africii şi din Orientul Mijlociu, limitată la nord de Marea Mediterană, la est de Fâşia Gaza, de Israel, de Golful Aqaba (prin intermediul căruia are contact cu Iordania şi cu Arabia Saudită) şi de Marea Roşie, la sud de Sudan iar la vest de Libia. Capitala sa este Cairo.

Miṣr, numele arabic oficial al Egiptului, este de origine Semitică, însemnând probabil 'o ţară' sau 'un stat'. Numele Egipt îşi are originea în latinul Aegyptus derivat din cuvântul grecesc antic Αἴγύπτος "aiguptos", care la randu-i este derivat din antica frază egipteană ḥwt-k3-ptḥ ("Hut ka Ptah"), numele unui templu al zeului Ptah la Memphis.

Regularitatea şi bogăţia revărsărilor Nilului, precum şi o oarecare izolare determinată de deşerturile din est şi vest, au condus la dezvoltarea uneia din cele mai importante civilizaţii ale antichităţii. Pe Valea Nilului, strânsă între maluri înalte şi stâncoase, s-a făurit, cu multe milenii înaintea erei noastre o veche civilizaţie a lumii mediteraniene, aceea a Egiptului Antic. Ea ne înfăţişează cel mai vechi stat din lume, anterior tuturor celorlalte, înzestrat cu o administraţie, o fiscalitate, o justiţie şi o armată comparabile cu cele ce-au luat naştere mai apoi în ţările de pe toate continentele, înainte şi după era noastră. Dar lumea Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o admirau grecii vechi şi romanii care se minunau precum fac azi mulţimile de turişti, să contemple templele, piramidele sau obeliscurile înălţate de faraoni şi supuşii lor.

Primul regat unit a fost fondat de regele Menes, pe la 3200 î.Ch, fiind stăpânit de numeroase dinastii aproape trei milenii. Sub conducerile faraonilor Tutmes şi Ramses, prin cucerirea Africii şi Asiei, Egiptul devine un imperiu. Ultima dinastie nativă, a căzut sub dominaţia persanilor, în 595 î.Ch. şi cucerit apoi de Alexandru cel mare în 320 î.Ch.

Nu numai arta egipteană şi monumentele colosale au atras prin frumuseţea tainică şi prin splendoarea lor enigmatică pe grecii vechi şi pe romani ca şi pe noi cei de azi ; călătorii veneau să găsească mai cu seamă cultura egipteană,"înţelepciunea egipteană" pe care au cunoscut-o Thales, Pitagora, Herodot, Platon, Solon, Licurg Plutarh. sau

Arta egipteană

 

S-a spus foarte des despre arta egipteană că este o artă hieratică, care prezintă reprezentarea personajelor în atitudini convenţionale, solemne, rigide, conform regulilor fixate de canoanele religioase. În realitate este mai degrabă o artă funerară, a artă ale cărei monumente erau destinate cultului morţilor sub diferite forme. Ar fi inexact să considerăm operele de artă egiptene ca o expresie a vieţii religioase intense.

Arta egipteană nu este o adeziunea la divinitate şi nici o credinţă fierbinte în transfigurarea vieţii după poruncile lui Maat ce reprezentau adevărul şi dreptatea. Această artă exprimă năzuinţa ca fericirea din lumea aceasta, a celor nobili, bogaţi şi puternici, să continue şi pe lumea cealaltă.

Putem admira valoarea estetică a multor opere de artă egiptene, dar nu putem ignora faptul că ele au fost create cu preţul unor mari suferinţe omeneşti. Herodot relatează, admirând piramidele, suferinţele şi munca istovitoare ale egiptenilor ca să le înalţe: "Au fost necesari două zeci de ani ca să se zidească piramida însăşi…” Despre faraonul care a construit-o scrie: "După ce Keops a domnit, poporul a îndurat tot felul de suferinţe … el sili pe egipteni să lucreze pentru el. Unora le-a dat sarcina să tragă până la Nil pietre extrase din malul libian (malul libian = malul Nilului). Ei lucrează fără odihnă în număr de o sută de mii, schimbaţi la fiecare trei luni. Poporul copleşit a construit drumul pe care erau aduse pietrele în zece ani, şi el era o lucrare, cu puţin mai mică decât piramida însăşi, după cât mi se pare.”

Sigur este însă că arta egipteană există de peste trei zeci şi trei de secole, adică, după cum afirma E. Drioton şi P. du Bourguet în studiul lor Arta faraonilor, mai mult decât oricare alta din lume. Lucrul remarcabil este că de la ea ne-a rămas cel mai mare număr de mărturii ale apogeului ei, chiar mai mult decât de la arta grecească, romană sau asiro-babiloniană.

Dar egiptenii nu aveau noţiunea de artă în sensul pe care îl cunoaştem noi astăzi. Artiştii lor, sculptori sau pictori, se confundau cu artizanii. De abia în Grecia din sec. VI-V î.H. sculptorul şi pictorul capătă un statut aparte în rândul artizanilor. Cea mai mare parte a operelor de artă egiptene sunt anonime tocmai fiindcă artistul nu era socotit demn de o cinste deosebită. Pe de altă parte, arta egipteană era o artă angajată, având scopuri precise. Ea nu urmărea realizarea frumosului, aş cum o icoană ortodoxă nu năzuieşte la exprimarea frumosului, ci să reprezinte o alegorie a binelui, a virtuţii. În ceea ce priveşte conceptul de frumos în egipteană se ştie că acest termen are şi sensul de "bun” (moral şi utilitar) şi sensul de "frumos” (estetic). Aceste tendinţe sunt vizibile încă din imperiul vechi, unde cele două sensuri coexistă. În greacă termenul "frumos” – kalos capătă sensul de "bun” doar în epoca creştină.

Opera de artă egipteană nu trebuie admirată pentru frumuseţea ei, ci înţeleasă, interpretată prin degajarea sensului magic şi mitic pentru care a fost creată. Mesajul ei trebuie citit şi pus în relaţie cu împrejurările, locurile, personajele, zeităţile, episoadele mitice sau acţiunile magice la care se referă. O operă de artă egipteană trebuie aşadar nu admirată pentru frumuseţea
ei, ci citită, înţeleasă în sensul în care scrie Spinoza: "Non ridere, nec flere; neque mirari sed intelligere” ("Să nu râzi, să nu plângi, nici să admiri, ci să înţelegi”).

Este de remarcat imobilismul artei egiptene, faptul că nici variaţii de gust, nici influenţe exterioare nu au putut să modifice vreodată această artă. Acest imobilism nu trebuie pus pe seama imobilismului credinţelor şi religiilor egiptene, ci pe stabilitatea şi constanţa modului de producţie tributal, care s-a menţinut până în vremea dominaţiei bizantine şi arabe. Neschimbate au rămas şi interdicţiile ritualice, vrăji, descântece, mituri, ceremonii sacre şi practici magice pe care le putem numi "religiile egiptene”. Odată cu declinul statului egiptean şi cu biruinţa creştinismului se dezvoltă o altă artă, diferită de cea "arhaică” egipteană.

Câtea caractere esenţiale ale creaţiei egiptene de-a lungul veacurilor ar fi:

Pentru studierea artei egiptene criteriul cronologic este lipsit de semnificaţie din două motive. Primul este datorită imobilismului artei, care face creaţiile din imperiul vechi să fie similare celor din mileniul I î.H. Al doilea motiv este faptul că a existat în istoria artei egiptene o epocă marcată de arhaism, în vremea dinastiei saite, când au început să se reproducă opere similare celor din imperiul vechi.

 

POVESTEA EGIPTULUI ANTIC

Pe Valea Nilului, strânsă între maluri înalte şi stâncoase, s-a făurit, cu multe milenii înaintea erei noastre o veche civilizaţie a lumii mediteraneene, aceea a Egiptului Antic. Ea ne înfăţişează cel mai vechi stat din lume, anterior tuturor celorlalte, înzestrat cu o administraţie, o fiscalitate, o justiţie şi o armată comparabile cu cele ce-au luat naştere mai apoi în ţările de pe toate continentele, înainte şi după era noastră. Dar lumea Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o admirau grecii vechi şi romanii care se minunau precum fac azi mulţimile de turişti, să contemple templele, piramidele sau obeliscurile înălţate de faraoni şi supuşii lor.

Nu numai arta egipteană şi monumentele colosale au atras prin frumuseţea tainică şi prin splendoarea lor enigmatică pe grecii vechi şi pe romani ca şi pe noi cei de azi ; călătorii veneau să găsească mai cu seamă cultura egipteană, "înţelepciunea egipteană" pe care au cunoscut-o Thales, Pitagora, Herodot, Platon, Solon, Licurg Plutarh. sau

Epoca predinastică

Piramida lui Kheops

În epoca eneolitică sursele arheologice capătă un caracter mai precis prin faptul că apare arta figurată : omul, până acum invizibil, se arată reprezentat deseori. Apoi dezvoltarea ceramicii decorate dă elemente mai precise unei cronologii relative, care să poată stabili şi preciza concluziile ce se pot trage din evoluţia şi perfecţionarea ustensilelor. Pe de altă parte unele date despre starea Egiptului în epoca predinastică pot fi aflate din studiul textelor Piramidelor care se referă la epoci cu mult anterioare primei dinastii istorice a Egiptului.

Riturile funerare în epoca badariană nu diferă prea mult de cele de la Merimide şi El-Omari dar în cultura de la Nagada aceste rituri evoluează repede. Atunci când coliba devine dreptunghiulară în locul celei ovale sau circulare, mormântul devine şi el dreptunghiular şi se menţine astfel în toată perioada predinastică. În acelaşi timp groapa este căptuşită cu cărămidă nearsă, lucrându-se un fel de cavou care are chiar bolţi şi celule laterale în care se aşează alimente, apoi o scară de coborâre în cavou. Cadavrul nu a mai fost învelit în piei de animale sau în pânză ci aşezat mai întâi într-un fel de coş lucrat din nuiele, apoi într-un adevărat sarcofag, coşciug lucrat din pământ ars în foc ca un vas de argilă, dar cel mai des într-un coşciug lucrat din scânduri. Alături de cadavru se depuneau numeroase vase de ceramică sau de piatră. Cea mai mare parte dintre defuncţi erau culcaţi pe o parte, în poziţia fetală (cu picioarele la piept), cu capul către sud dar faţa întoarsă către răsărit (ca în epoca faraonică).

Istoria propiu-zisă începe în Egipt prin unirea sub autoritatea unui singur rege, a celor două regate mai vechi, a celui din Deltă (Egiptul de Jos) şi a celui din Valea Nilului (Egiptul de Sus).

Apariţia statului egiptean - primul stat din lume - trebuie considerată ca impusă de necesitatea imperioasă a coordonării pe întreg spatiul Văii Nilului, a sistemului de irigaţii şi îndiguiri care aveau să domolească furia inundaţiilor anuale ale fluviului şi să le facă folositoare agriculturii. Popoarele primitive, care locuiau în regiunile aflate de o parte şi de alta a Văii Nilului, în deşerturile arabice şi libice dar şi cele ce erau în Nubia, putea invada şi jefui ţinuturile bogate ale Egiptului.

Aceşti factori au impus în mod stringent constituirea statului egiptean (mai întâi două state, apoi unul singur). Amândouă regatele au avut de fapt o autonomie în tot timpul domniei faraonilor - prin particularităţile, păstrate cu grijă, ale regimului lor şi prin administraţiile separate. Legătura dintre aceste două regate autonome a fost totdeauna faraonul, care era şi rege al sudului şi al nordului. Dealtfel la moartea lor, faraonii din imperiul vechi aveau două morminte dintre care unul nu conţinea mumia defunctului rege,deci era cenotaf - dar exista un mormânt pentru Egiptul de Sud şi unul pentru Egiptul de Nord pentru acelaşi faraon. De câte ori se produceau răscoale, răzmeriţe sau invazii străine, Egiptul avea tendinţa foarte netă să se despartă iarăşi în cele două regate care renăşteau fiecare sub alt faraon.

 

Epoca thinită

Sobek, zeul fertilităţii

Această
epocă este numită thinită după numele oraşului This, din apropiere de Abydos s-au găsit, la sfârşitul veacului al XIX-lea, numeroase obiecte marcate cu cartuşul regilor din aceste dinastii. Epoca thinită cuprinde primele două dinastii ale Egiptului (din lista dinastiilor ce ne-a fost lăsată de Manethon, un preot egiptean care a trăit în secolul al III-lea înaintea erei noastre).

Tradiţia expusă de Manethon şi de Herodot afirmă că regele Menes a unificat ţara şi a întemeiat oraşul Memphis, care este de fapt la limita naturală dintre Egiptul de Sus şi Egiptul de Jos.

Monumentele din vremea faraonului Udimu menţionează sărbători religioase şi ceremonii ; în timpul lui se pare că s-a celebrat sărbătoarea sed a reîntineririi faraonului. Tot de la el s-a adăugat la numele faraonului şi un alt titlu : nswt bit "cel al trestiei şi al albinei" planta simbolizând Egiptul de Sus, iar albina Egiptul de Jos. După Udimu a domnit fiul său Adjib (numit în listele lui Maneton, Miebis) dar succesorul său, faraonul Semerkhet (numit Semempres de Maneton), a pus să se şteargă numele lui Adjib şi al reginei Merneith (mama sa), pretutindeni acolo unde le-a putut găsi . Succesorul faraonului Semerkhet, faraonul Ka, a pus să se şteargă şi numele acestuia, astfel că suntem înclinaţi să credem că el a fost un uzurpator al cărui nume a fost şters din cauza credinţei că numele este legat de persoana care îl poartă într-un chip magic, şi distrugerea numelui este distrugerea însăşi a persoanei vii, dacă trăieşte pe lumea aceasta, a răposatului în lumea lui Osiris, dacă a murit. Deşi regele Adjib a avut domnie lungă, totuşi numele lui a fost şters de pe toate monumentele de către succesorul său Semerkhet şi ar fi rămas necunoscut fără celebra piatră de la Palermo care consemnează toţi faraonii.

Imperiul Vechi

Sfinxul de la Giza

Unirea celor două regate egiptene a dat putinţă faraonilor să desăvârşească şi să lărgească sistemul de irigaţie al întregii Văi a Nilului, ceea ce a dus la o sporire însemnată a producţiei agricole şi la înmulţirea populaţiei Egiptului .

Comerţul se făcea în acea vreme prin troc apoi a urmat mari expediţii comerciale cu produsele de care Egiptul dispunea în exces, expediţii făcute pe corăbii care mergeau în oraşele feniciene unde duceau produse agricole şi se întorceau cu lemn de care Egiptul atunci, ca şi acum, era destul de lipsit.

Pentru a întări frontierele Egiptului faraonul Snefru pune să se clădească un zid mare la sud şi la nord. Dar faraonii dinastiilor a III-a şi a IV-a au fost aceea care au început construirea de piramide imense, mausolee regale, zidite din blocuri mari de piatră, la care au trudit, muncind pe o arşiţă necruţătoare, la tăierea pietrei, la şlefuirea acesteia, apoi la transporturi şi la construcţia acestor edificii, sute de mii de oameni.

Prima piramidă este aceea a regelui Djoser de la Saqqara ; piramidă în trepte care are 60 metri înălţime. Cea mai mare dintre piramide este piramida regelui Kheops (în egipteană Hufu), care constituie unul din punctele de atracţie cele mai căutate de turiştii din lumea întreagă, la Giza, lângă Cairo.

Prima perioadă intermediară

Cronologia istoriei Egiptului Antic este încă o problemă viu controversată, iar pe de altă parte periodizarea istoriei sale suscită şi mai multe discuţii . Astfel pentru unii istorici prima perioadă intermediară se întinde de la sfârşitul dinastiei a VI-a până la domnia faraonului Mentuhotep al II-lea adică circa 300 ani. Pentru alţi istorici prima perioadă intermediară ar avea o durată mai scurtă între anii 2263-2220 î. e. n. , după care este drept, Egiptul a fost divizat în mici regate independente, până la domnia lui Mentuhotep al II-lea existând regate separate în sud şi nord. Spre anul 2050 întreg Egiptul de Sus şi de Jos este unificat sub autoritatea lui Mentuhotep al II-lea.

Imperiul de Mijloc

Harta Egiptului Antic

Tot Egiptul se prefăcuse într-o grădină înfloritoare, iar creşterea vitelor căpătase un mare avânt. Pe de altă parte şi meşteşugurile fac progrese remarcabile. Introducerea bronzului dă putinţa fabricării unor arme mult mai solide. Faraonii din Imperiul de Mijloc fac mari expediţii comerciale în Sinai, în Nubia, în Siria şi aduc minereuri, lemn, piei şi animale. Sporesc de asemenea legăturile comerciale cu Ţara Punt (Somalia), de unde se importă mirodenii şi pietre preţioase. Egiptul are pe de altă parte întinse relaţii comerciale cu egeo-cretanii.

Inscripţiile faraonilor din această vreme pomenesc de numeroase campanii războinice împotriva Nubiei, a Ţării Israel şi a sudului Siriei.

Dezvoltarea comerţului şi a politicii militare de cuceriri şi jefuire a popoarelor învecinate făceau să se adune în Egipt bogăţii imense. Dar această bogăţie era însuşită de faraoni şi de către nobili şi temple în vreme ce ţărănimea şi meşteşugarii trebuiau să poarte povara impozitelor, a corvezilor şi a serviciului militar din timpul deselor campanii de cuceriri. Spre sfârşitul Imperiului de Mijloc se produc mari răscoale îndreptate împotriva faraonului şi a nobililor.

A II-a perioadă intermediară

Thot, zeul cifrelor

Ostaşii mercenari hiksoşi au primit de la nomarhi mari loturi de pământ şi puteau să se grupeze mai temeinic în cete şi formaţii militare care să cucerească treptat oraşele şi nomele.

Cunoaştem nume de regi hiksoşi şi ele par a fi de origine hurită, ceea ce arată că era o populaţie amestecată pentru că, după alte monumente, aceste nume par a fi semite.

În Egiptul de Jos hiksoşii îşi clădesc un mare oraş fortificat, Avaris, în partea de răsărit a Deltei, unde era adorat zeul Seth, al răului şi al dezordinii.

Lupta pentru izgonirea hiksoşilor începe de la Teba unde regele de acolo, Kames porneşte război contra lor şi împotriva sfaturilor primite de la dregătorii săi. Succesorul său, Ahmosis I, este cel care îi învinge pe hiksoşi pe deplin şi îi izgoneşte din Deltă.

Pe de altă parte influenţele exercitate de cultura egipteană asupra civilizaţiilor mediteraneene apărute mult mai târziu şi în strânsă legătură cu Valea Nilului, constituie actualmente obiectul studiilor multor învăţaţi. Aceste studii vor elucida relaţiile dintre Egipt şi civilizaţiile din lumea Mediterană care au avut atât de mult de împrumutat de la ţara faraonilor în artă, literatură, religie şi filozofie.

Medicina

Cunoştinţele şi experienţa egiptenilor antici în domeniul medical erau foarte avansate pentru acea perioadă. Ei efectuau intervenţii chirurgicale, tratau fracturi şi aveau cunoştinţe farmaceutice. Dovezi din analiza mumiilor arată un nivel ridicat de profesionalism în lucrul cu corpul uman, din moment ce mumiile au rămas intacte şi după complicate înlăturări de organe. În plus nivelul până la care se mergea în procesul de mumificare al persoanelor importante arată faptul că aceştia aveau cunoştinţe incredibile de anatomie.

Comentariu adaugat de Costi Stan ---------------------mergi la MISTERELE EGIPTULUI

Sursa: ro.wikipedia.org